Amprente de bocanci. Damian Hâncu: „Am văzut moartea cu ochii»

După mai bine de trei săptămâni de la protestele violente din centrul Chişinăului, Damian Hâncu, tânărul de 23 de ani care studiază dreptul la Lyon, Franţa, mai simte bocancii grei şi paturile armelor Kalaşnikov pe corpul său. Oamenii cu cagule l-au lăsat pe Damian cu comoţie cerebrală, cu mâna dreaptă fracturată, cu dureri îngrozitoare de spate şi la piciorul drept. Deşi studiază dreptul la două facultăţi, în Franţa şi în R. Moldova, tânărul nu a reuşit să îşi apere drepturile sale cetăţeneşti atâta timp cât s-a aflat în izolatoarele comisariatelor de poliţie de la noi.

– Erai cu doi jurnalişti suedezi. Cum s-a întâmplat că tu ai fost reţinut, iar ei au scăpat neatinşi?
– Sunt student la Drept la Lyon, dar şi la Chişinău. În acea zi aveam examene de la ora 13.00 până la 15.00. După 15.00 am mers la bibliotecă ca să mă pregătesc pentru alt examen. I-am întâlnit pe aceşti jurnalişti suedezi din întâmplare, la proteste, şi le-am explicat în limba engleză ce se întâmplă în R. Moldova. Am stat cu ei vreo trei ore, după care am mers şi am luat masa împreună într-o locaţie din spatele Casei Presei. Nu am consumat băuturi alcoolice, aşa cum îmi spuneau mai târziu oamenii legii.

– Despre ce ai vorbit cu jurnaliştii suedezi?
– Despre alegeri fraudate şi despre tinerii revoltaţi. Le-am tradus chiar şi sloganele pe care le scandau tinerii, pe 7 aprilie, în Piaţa Marii Adunări Naţionale.

– Când te-au reţinut?
– Imediat după ce mi-am luat rămas bun de la cei doi jurnalişti străini. S-a întâmplat în preajma intersecţiei străzilor Puşkin şi 31 august 1989. M-au reţinut oameni cu cagule pe cap. De fapt, am observat încă în timpul zilei că sunt urmărit de persoane necunoscute, care încercau să asculte ce vorbeam cu acei străini. Mereu eram urmărit de la o distanţă de 50 — 60 de metri. După reţinere, am fost dus la Comisariatul General de Poliţie. Acolo am fost percheziţionat. Le spuneam că sunt student în Franţa. „Franţa? Care Franţă?» luau în batjocură tot ce le spuneam eu. Abia când mi-au deschis geanta şi au găsit carnetele de student din anii trecuţi au realizat că nu minţeam.

– Ai fost bătut de oamenii legii. I-ai reţinut la faţă?
– Îmi pare rău că nu i-am reţinut la faţă pe cei care dădeau nemilos cu picioarele şi patul armei Kalasnikov. Eram bătuţi mai mulţi odată, apoi eram repartizaţi în grupuri: cei cu dosare administrative şi cei cu dosare penale. Nu mai vorbesc despre câte injurii mi s-au adus. După asta minţeau şi încercau să se apere, ca şi cum eu i-aş fi numit cu cuvinte murdare. Am fost întrebat de mai multe ori, de oameni diferiţi, câte lovituri mi-au fost aplicate. E greu să spun exact, în condiţiile în care am fost înconjurat de vreo cinci sau poate şase oameni ai legii, care m-au lovit fără pic de milă cu picioarele peste tot. Vroiam să îi reţin măcar cu un ochi. Dar dacă ridicam capul de la pământ, riscam să fiu lovit în faţă cu acei bocanci grei.

– În ce erau îmbrăcaţi?
– Ştiu cu siguranţă că aveau cagule pe cap. Aveau uniforme şi bocanci militari. Încălţămintea era dură, iar acest lucru îl sesizam mai ales atunci când loveau cu picioarele. Cineva m-a lovit intenţionat la mâna dreaptă şi mi-a rupt osul de la deget, ca să nu mai pot scrie. M-au torturat mişeleşte.

– Ce condiţii erau în celulă?
– Era o încăpere foarte mică, în care erau închise vreo 20 de persoane. Probabil, foarte mulţi erau aduşi pentru că au participat la proteste. Mulţi erau bătuţi fără milă. Am dormit pe podeaua rece şi murdară. Nu aveam aer. Singura metodă de a obţine o gură de oxigen era o gaură foarte mică din uşa celulei. Gardienii însă ne furau şi această mică cantitate de aer. Fumau şi suflau fumul de ţigară în acea celulă în care ne asfixiam. Mulţi au leşinat. Şi mie mi s-a întâmplat să leşin de câteva ori. Băieţii din celulă mă trăgeau de haină când vedeau că am leşinat. Uneori strigam din disperare să ne deschidă uşa. Peste vreo cinci ore apăreau câţiva gardieni şi îi scoteau pe cei leşinaţi. În acel scurt moment reuşeam să respirăm ceva aer. Ceilalţi rămâneau în acele condiţii, suportând tortura.

– Ai fost transferat la Comisariatul sectorului Centru. Ce s-a întâmplat acolo?
– Noaptea eram maltratat, iar ziua forţat să semnez nişte declaraţii aberante. În timpul zilei, am fost dus la un anchetator. Noaptea auzeam vocile superiorilor: „Ce e cu ei? Mai daţi-le!». Acesta era felul în care superiorii încurajau gardienii să ne maltrateze şi mai dur. Ne obligau să semnăm nişte declaraţii false, scrise de ei.

– Ce se spunea în declaraţii?
– Insistau să ne punem semnătura pe nişte hârtii care indicau asupra faptului că am participat la actele de vandalism de la Parlament şi Preşedinţie. Că am fost plătit de partidele de opoziţie şi de organizaţiile internaţionale. Îmi spuneau chiar că am fost trimis special din Franţa, de organismele internaţionale, ca să destabilizez situaţia din R. Moldova. Acest lucru mi s-a părut cu adevărat absurd. Am refuzat de mai multe ori, dar m-au ameninţat cu moartea. Spuneau că mă vor împuşca. Am semnat din disperare. După asta mi-au deschis dosar penal. Mi-au incriminat vandalism, jaf etc. Din câte mi s-a explicat mai târziu, din lipsă de probe, dosarul a fost trecut de la penal la administrativ. Bineînţeles că nu aveau probe. Pe 7 aprilie eu eram la examenul „Teorii şi doctrine economice».

– În perioada reţinerii tale la Comisariate, ai încercat să le vorbeşti oamenilor legii despre drepturile tale?
– Le-am dat chiar şi articole din legi care ar fi trebuit să mă apere. Aceasta îi înfuria şi mai tare. „Te crezi prea deştept!» îmi replicau ei. Se enervau când insistam să îmi dea un avocat. În acele momente, loviturile lor deveneau şi mai dure.

– Damian, tu, fiind student la drept în Franţa şi în R. Moldova, ce crezi despre drepturile şi libertăţile cetăţeanului de la noi?
– Sunt multe de făcut… Aici nici nu poate fi vorba de prezumţia nevinovăţiei sau de umanism. Unii dintre oamenii legii nici nu vor să audă despre asta. Din start, ţi se impută faptul că eşti „Vinovat, vinotat, vinovat!». Te bat până aproape te lasă mort, te aduc în starea în care poţi semna orice fel de declaraţii. Cred că mulţi oameni zac astăzi în închisori în temeiul unor sentinţe fabricate de poliţişti, anchetatori şi judecători.

– Ce spun apropiaţii tăi despre ceea ce ţi s-a întâmplat?
– A fost un şoc mare pentru ei. Mama a fost trimisă de un poliţist să mă caute la morgă. Imaginaţi-vă cum au reacţionat rudele mele. Vă daţi seama că a fost absolut şocant. Au încercat să îşi revină, dar şocul a fost prea puternic. Am fost la un pas de moarte. Am văzut-o cu ochii mei. Din disperare, am spus că sunt cetăţean francez şi asta i-a făcut să mă cruţe. Probabil aş fi murit dacă nu aş fi spus asta.

– Ce îţi scriu colegii din Franţa?
– Mai mulţi colegi mi-au spus că au rămas şocaţi de imaginile pe care le-au văzut şi m-au întrebat dacă sunt viu. Au ascultat interviul cu mine de la Radio France International. Mai mulţi jurnalişti m-au găsit acasă la Berezlogi, r. Orhei. M-au întrebat detalii despre evenimente şi despre felul în care am fost maltratat.

– Apropo, ce spun oamenii din Berezlogi?
– Unii cred că am venit intenţionat din Franţa ca să destabilizez situaţia politică din R. Moldova. Cei îndoctrinaţi nu pot crede că nu este adevărat şi că nu am făcut decât să vin acasă, ca să susţin examenele la facultate.

– Cum au votat consătenii tăi din Berezlogi?
– Din păcate, o bună parte dintre voturi au fost pentru comunişti. După proteste, se pare că şi mai mulţi au început să susţină PCRM-ul. Sunt influenţaţi puternic de imaginile de la Moldova 1.

– Ce crezi despre alegeri anticipate?
– Cred că sunt necesare. Dar acestea trebuie monitorizate cu multă atenţie de Uniunea Europeană. Până atunci mai e nevoie şi de o anchetă internaţională, făcută de experţi ai Uniunii Europene. Dar, mai mult decât atât, avem nevoie de acces la informaţie echidistantă.

– Ai văzut harta R. Moldova, conturată pe spatele tău plin de vânătăi? Cum ţi s-a părut acea imagine?
– Da, am văzut-o. Întreaga ţară e năpăstuită de comunism, de sărăcie şi de criză. Simt acest lucru mai ales pentru că vin dintr-o ţară unde drepturile şi libertăţile cetăţeanului sunt garantate. În Franţa e un alt nivel de viaţă. M-am obişnuit acolo. Când revin acasă e total diferit. Văd cenzură, dictatură, frică, oameni bătuţi şi omorâţi. E teribil să vezi oameni care au decedat pentru libertate. Dar asta e… Alegerile au fost fraudate. Lumea a protestat paşnic împotriva fraudării alegerilor. Mesajul comuniştilor a fost altul. Să distrugă Preşedinţia şi Parlamentul pentru a camufla câte ceva. Prin imaginea R. Moldova de pe spatele meu văd tinerii care suferă pe nedrept.

– Când urmează să te întorci în Franţa?
– Am venit din Franţa ca să susţin sesiunea. O parte din examene le-am susţinut deja. Din cauza evenimentelor mi-au rămas câteva restanţe. Urma să mă întorc la Lyon imediat după sesiune, dar am fost nevoit să-mi amân plecarea. Trebuia să fiu acolo la 15 aprilie. Acum nu ştiu când va fi posibil să mă întorc.

– Te-ai gândit la posibilitatea de a te stabili definitiv în Franţa?
– După cele întâmplate au apărut tot felul de gânduri. Dar e ţara mea… E complicat să iei o decizie ca aceasta. Nu vin prea des acasă. Când revin, încerc să profit de timpul meu aici cât mai mult, dar nu am crezut vreodată să mi se întâmple asta.

– Ai discutat cu oficialii europeni. Ce le-ai spus?
– Le-am descris modul în care am fost supus maltratărilor şi am fost silit să semnez nişte declaraţii aberante. Le-am mai vorbit despre modul în care se încalcă dreptul cetăţeanului în R. Moldova şi despre modul în care am fost bătuţi măr. Despre condiţiile din celulă, în care erau închise vreo 20 de persoane.

– Cum au comentat ei?
– Au ascultat cu atenţie şi au notat. Am insistat să fie traşi la răspundere cei care au aplicat tortura asupra noastră.

– Ce ai întreprins ca să-ţi aperi drepturile?
– Am scris la Procuratură ca să ancheteze cazul meu şi să-i tragă la răspundere pe acei oameni ai legii care m-au maltratat. Cei care au aplicat tortura nemilos.

– Ai încredere în Procuratură?
– Nu fac decât să urmez procedura regulamentară. Sper să se intervină şi să fie traşi la răspundere cei care sunt vinovaţi.

– Ai mai vorbit cu acei jurnalişti suedezi după reţinerea ta?
– Nu. Probabil nu ştiu ce mi s-a întâmplat. Îmi pare rău că nu am datele lor de contact. După ce ne-am luat rămas bun, credeam că îi voi revedea.

I-au spus să îşi caute fiul la morgă

Parascovia Hâncu, 52 de ani, mama lui Damian, este profesoară de limba română în s. Berezlogi, r. Orhei. Femeia spune că a sesizat mai multe nereguli şocante încă înainte de alegeri.

– Despre ce nereguli este vorba?
– Telefonul de acasă a fost interceptat cu o lună înainte de alegeri. Am realizat nişte nereguli când încercam să utilizez nişte cartele de telefon, ca să-i telefonez fiului, soţului sau fiicei mele, care se află peste hotare. Abia mai târziu am încercat să utilizez aceleaşi cartele de la telefonul vecinilor. La ei funcţiona fără nicio problemă. Am luat aparatul de telefon, să îl verific la Moldtelecom. Îmi spuneau că totul este în ordine.

– De ce v-a fost interceptat telefonul?
– Ambii copii sunt studenţi în Europa. Suntem o familie proromânească. Sunt profesoară de limba română şi mereu spun adevărul, indiferent cine îmi este interlocutorul. Aceasta le-a fost de ajuns ca să ne considere incomozi.

– Cum aţi perceput evenimentele de la Chişinău?
– Îmi amintesc că urmăream cu sufletul la gură acele cadre înfricoşătoare de la televizor. Dacă schimbam canalul la Moldova 1, îl vedeam pe Vladimir Voronin, care era foarte calm. Pe de o parte, acei copii din faţa instituţiilor de stat aruncau cu pietre, pe de altă parte, Voronin părea de o acalmie suspectă. Mi-am dat seama că la mijloc e un joc. A fost un scenariu gândit de cineva din eşaloanele puterii. E ridicol ce se întâmplă la noi. Chiar şi oficialii cehi spun că din cele auzite nu cred nimic, iar din cele văzute, cred doar în proporţie de 50 la sută.

– Când aţi aflat că Damian a fost reţinut?
– Eram calmă. Ştiam că fiul meu nu s-ar fi implicat în acţiuni suspecte. Studiază dreptul şi ştie ce pedeapsă îl poate paşte dacă aruncă măcar cu o piatră în vreo instituţie de stat. Marţi m-a sunat pe la ora 19.00 şi mi-a spus că este bine. Miercuri-seară am primit un alt apel telefonic. De această dată mi-a spus că era reţinut…

– Ce aţi întreprins?
– Nu am mai dormit în acea noapte. Am mers la Comisariatul General, ca să îmi caut fiul. Mi-au spus că nu caut acolo unde ar trebui. Mi-au spus să merg la morgă! „El are viaţa sa. Dacă vreţi să îl mai vedeţi, mergeţi la morgă». Disperată, am mers la redacţia „Literatura şi Arta», unde am discutat cu Nicolae Dabija. M-a ajutat să îl contactez pe avocatul Alexandru Tănase. În aceeaşi zi, pe la ora 15.00, Damian a fost eliberat.

– Nu v-aţi pierdut curajul după aceste evenimente?
– Din contra. Voi fi şi mai hotărâtă. Nu mai pot tăcea. Am trecut la luptă deschisă. Pot să mă împuşte, dar nu mai pot tăcea. Nedreptatea ne sufocă. Ei văd că îi pot manipula pe cei neinformaţi.

Pentru conformitate, Anastasia NANI

Sursa: Ziarul de Garda

După mai bine de trei săptămâni de la protestele violente din centrul Chişinăului, Damian Hâncu, tânărul de 23 de ani care studiază dreptul la Lyon, Franţa, mai simte bocancii grei şi paturile armelor Kalaşnikov pe corpul său. Oamenii cu cagule l-au lăsat pe Damian cu comoţie cerebrală, cu mâna dreaptă fracturată, cu dureri îngrozitoare de spate şi la piciorul drept. Deşi studiază dreptul la două facultăţi, în Franţa şi în R. Moldova, tânărul nu a reuşit să îşi apere drepturile sale cetăţeneşti atâta timp cât s-a aflat în izolatoarele comisariatelor de poliţie de la noi.

– Erai cu doi jurnalişti suedezi. Cum s-a întâmplat că tu ai fost reţinut, iar ei au scăpat neatinşi?
– Sunt student la Drept la Lyon, dar şi la Chişinău. În acea zi aveam examene de la ora 13.00 până la 15.00. După 15.00 am mers la bibliotecă ca să mă pregătesc pentru alt examen. I-am întâlnit pe aceşti jurnalişti suedezi din întâmplare, la proteste, şi le-am explicat în limba engleză ce se întâmplă în R. Moldova. Am stat cu ei vreo trei ore, după care am mers şi am luat masa împreună într-o locaţie din spatele Casei Presei. Nu am consumat băuturi alcoolice, aşa cum îmi spuneau mai târziu oamenii legii.

– Despre ce ai vorbit cu jurnaliştii suedezi?
– Despre alegeri fraudate şi despre tinerii revoltaţi. Le-am tradus chiar şi sloganele pe care le scandau tinerii, pe 7 aprilie, în Piaţa Marii Adunări Naţionale.

– Când te-au reţinut?
– Imediat după ce mi-am luat rămas bun de la cei doi jurnalişti străini. S-a întâmplat în preajma intersecţiei străzilor Puşkin şi 31 august 1989. M-au reţinut oameni cu cagule pe cap. De fapt, am observat încă în timpul zilei că sunt urmărit de persoane necunoscute, care încercau să asculte ce vorbeam cu acei străini. Mereu eram urmărit de la o distanţă de 50 — 60 de metri. După reţinere, am fost dus la Comisariatul General de Poliţie. Acolo am fost percheziţionat. Le spuneam că sunt student în Franţa. „Franţa? Care Franţă?» luau în batjocură tot ce le spuneam eu. Abia când mi-au deschis geanta şi au găsit carnetele de student din anii trecuţi au realizat că nu minţeam.

– Ai fost bătut de oamenii legii. I-ai reţinut la faţă?
– Îmi pare rău că nu i-am reţinut la faţă pe cei care dădeau nemilos cu picioarele şi patul armei Kalasnikov. Eram bătuţi mai mulţi odată, apoi eram repartizaţi în grupuri: cei cu dosare administrative şi cei cu dosare penale. Nu mai vorbesc despre câte injurii mi s-au adus. După asta minţeau şi încercau să se apere, ca şi cum eu i-aş fi numit cu cuvinte murdare. Am fost întrebat de mai multe ori, de oameni diferiţi, câte lovituri mi-au fost aplicate. E greu să spun exact, în condiţiile în care am fost înconjurat de vreo cinci sau poate şase oameni ai legii, care m-au lovit fără pic de milă cu picioarele peste tot. Vroiam să îi reţin măcar cu un ochi. Dar dacă ridicam capul de la pământ, riscam să fiu lovit în faţă cu acei bocanci grei.

– În ce erau îmbrăcaţi?
– Ştiu cu siguranţă că aveau cagule pe cap. Aveau uniforme şi bocanci militari. Încălţămintea era dură, iar acest lucru îl sesizam mai ales atunci când loveau cu picioarele. Cineva m-a lovit intenţionat la mâna dreaptă şi mi-a rupt osul de la deget, ca să nu mai pot scrie. M-au torturat mişeleşte.

– Ce condiţii erau în celulă?
– Era o încăpere foarte mică, în care erau închise vreo 20 de persoane. Probabil, foarte mulţi erau aduşi pentru că au participat la proteste. Mulţi erau bătuţi fără milă. Am dormit pe podeaua rece şi murdară. Nu aveam aer. Singura metodă de a obţine o gură de oxigen era o gaură foarte mică din uşa celulei. Gardienii însă ne furau şi această mică cantitate de aer. Fumau şi suflau fumul de ţigară în acea celulă în care ne asfixiam. Mulţi au leşinat. Şi mie mi s-a întâmplat să leşin de câteva ori. Băieţii din celulă mă trăgeau de haină când vedeau că am leşinat. Uneori strigam din disperare să ne deschidă uşa. Peste vreo cinci ore apăreau câţiva gardieni şi îi scoteau pe cei leşinaţi. În acel scurt moment reuşeam să respirăm ceva aer. Ceilalţi rămâneau în acele condiţii, suportând tortura.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: